Pentru orice iubitor de plimbari la si pe munte, sa ajunga pe ,,acoperisul’’ Romaniei este un scop in sine. De multe ori, insa, numai ideea de a urca la 2544 m altitudine descurajeaza; si nu pentru teama de inaltime, ci datorita faptului ca o asemenea escapada nu este suficient de promovata sau incurajata. Nepromovarea unui punct de atractie turistica in Romania este a doua natura a turismului nostru.

Dar, sa nu dezarmam…

Dupa principiul ,,Orice problema are cel putin doua solutii’’ am actionat intr-o dimineata de mijloc de august cand am hotarat (cu gasca) sa facem o plimbare la munte.

Am luat repede mancare la pachet din ce era prin frigider, cateva haine mai groase (sa fie), pentru ca nu stiam incotro o sa ajungem, GPS-ul (ca suntem in era tehnologiei) si am pornit la drum.

Stiam de la niste colegi de serviciu ca rudele care locuiesc in zona Comunei Nucsoara din judetul Arges ,,beneficiaza’’ de niste peisaje minunate. Si am pornit pe drumul spre Brasov; acum aveam o tinta precisa – via Nucsoara.

Am urmat traseul Bucuresti – Pitesti – Domnesti – Nucsoara. Cand am ajuns acolo, am tinut mortis sa mergem si in sat, sa vorbim cu oamenii, ca sa aflam pe unde putem urca pentru ceva mai palpitant.

Si…surpriza! Am aflat ca pe acolo se ajunge pe Moldoveanu. Prima data am crezut ca este o gluma, dar am fost asigurati ca nu. Si am pornit mai departe…

Pe marginea drumului de tara din Nucsoara, rasarea ici-colo cate o pancarda cu ,,Atentie! Zona frecventata de ursi!’’, dar asta nu ne descuraja nicicum.

Am ajuns la o rascruce de drumuri (parasisem Comuna Nucsoara) si dupa ce am aflat (tot intreband oamenii, indicatoare nu prea exista) care este directia corecta pentru Moldoveanu, ne-am continuat traseul.

Tot atunci am gasit un indicator pe care scria simplu ,,10 ore’’ si am inteles ca daca am merge pe jos, cam atat ar dura sa ajungem in varf.

Deh, oraseni! Noi eram cu masina…

Si am inceput sa urcam: 700m … 800m…850m; cu cat urcam, descopeream ca ceea ce am invatat la geografie referitor la clima, relieful sau vegetatia de la munte, era adevarat – totul se descoperea in fata noastra ca si cum ar fi vrut sa fie cucerit. Tulpinile brazilor cresteau pe masura ce altimetrul indica din ce in ce mai mult. Un moment interesant a fost atunci cand am dat de grupuri de oameni care culegeau catina.

Degetele lor intepate de arbustii ce se lasau cu greu despodobiti ne indrumau tot mai sus. Drumul serpuit, in urcare, cu gropi, parea descurajant, dar altimetrul nostrum ne indemna mereu: 1200m…1400m…1700m.

Cand am ajuns la 2000m, nu ne venea sa credem ca gropile disparusera din peisaj. O minunata pasune alpine se desfasura cat vedeai cu ochii. Am oprit din loc in loc sa facem poze: cu oile de la stana, cu stancile ce rasareau sau se ascundeau in ceata, cu minunata pasune ce parea un camp nesfarsit.

Pe la 2100 m, ne-a fost teama sa mai inaintam cu masina. Asa ca ne-am zis ca-i pacat de ultimii 300-350m sa nu-i parcurgem. Se facuse frig si parca norii faceau parte din noi; sau era ceata? Din cand in cand, triunghiul albastru ni se arata de pe vreo bucata de piatra si ne arata ca suntem pe drumul cel bun.

Deja nu mai urcam, pentru ca poteca era dreapta; GPS-ul nu mai indica altitudinea, dar ne gandeam ca 300 m nu pot insemna prea mult.

Dintr-odata, ne-a invaluit ceata din toate partile si ne-a fost teama ca ne-am ratacit. Se auzeau, din directia in care adia vantul, din cand in cand talangile oilor care erau mai jos; dar, unde-s oi, sunt si caini, nu? L

a inaltimea aceea am ramas muti de uimire cand, la vreo 50 m in fata noastra, se vedeau 3 ciobanesti gata sa-si apere stapanii si oile. Ne-am retras usor-usor, ca sa nu-i starnim si mai mult.

Poate ca acesti caini au venit in intampinarea noastra ca sa nu mai baiguim prin ceata aceea care, oricum nu se disipa ci, dimpotriva. Daca era ursul in locul lor (nu de alta, dar ceva semne ce pareau de ursi am vazut)?

Data viitoare vom fi mai pregatiti! Moldoveanu, venim!